“Cunoaşteţi vreun profesor care moare de foame?”

Cinica interogaţie, pe cât de inadmisibilă, pe atât de reprobabilă, aparţine portocaliului cu nume predestinat funeraliilor învăţământului românesc: Funeriu Daniel. Partizan al licenţiaţilor în bucătărie şi tinichigerie, guristul vasal al PDL, ajuns la cârma Ministerului Învăţământului, rezumă existenţa cadrelor profesorale la supravieţuirea animalică. Atâta timp cât „nimeni nu a văzut un profesor mort de foame“ înseamnă că salariile sunt rezonabile, iar pretenţiile… nesustenabile – sintetizează retorica acestui guvernant nărod, care a suit Educaţia direct în dric. „Nu pot clasifica o astfel de declaraţie. Un intelectual, cum se pretinde domnul Funeriu, ar trebui să ştie că profesorii au şi alte necesităţi pentru pregătire, perfecţionare şi culturalizare“, declara, vizibil revoltat, Aurel Cornea, preşedintele Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ. Aşadar, într-un context teribil de tensionat, când zeci de mii de profesori reclamă mizeria omniprezentă în care trăiesc, jupânul Învăţământului îşi permite să bagatelizeze viaţa precară a dascălilor în cel mai pur stil stalinist. Indiferent de numărul şi intensitatea reacţiilor de adversitate stârnite în rândurile intelectualităţii, după o asemenea grozăvie Funeriu nu mai are ce căuta la cârma Educaţiei româneşti. A fost răpus de propria mizerie sufletească.

P.S. Neruşinata zicere a demnitarului pedelist este cât se poate de… neadevărată. În plină iarnă, am trăit câteva momente de cumplită amărăciune, când mi-a fost dat să recunosc o profesoară de franceză scormonind în ghena de gunoi din faţa blocului. Înfiorător! Oare cum să reacţionez, contracronometru, într-o situaţie atât de delicată, ajutând fără să ofensez? Cu certitudine, cei mai mulţi dintre noi rămânem blocaţi şi nu reuşim să parăm fulgerătoarea lovitură (de imagine) primită pe retină. Practic, nu găsim soluţia salvatoare! Posibil să fi greşit, însă, paralizat de „poza“ de coşmar, am preferat să-mi plec spăşit privirea. Mi-am reamintit o vorbă de duh, pierdută de substanţă şi sens, culmea, în regimul comunist: „Oamenii urâţi de zei au ajuns profesori“!

Valentin POPESCU