Argint pentru “fluiericiul” de aur

România a reuşit să se afişeze în presa internaţională, de data aceasta, numai cu laude! Este meritul lui Florin Şerban şi al filmului său, „Eu când vreau să fluier, fluier”. Este vorba despre Festivalul de film de la Berlin, unde filmul tânărului a împuşcat două premii: „Ursul de Argint” – marele premiu al juriului şi „Alfred Bauer” – premiul pentru noi perspective în cinematografie. Este primul film românesc care intră, în ultimii 17 ani, în competiţia oficială de la Berlin. Povestea „Eu când vreau să fluier, fluier“ a început în 2007, când cei de la casa de producţie „Strada Film“ au dorit să facă un film după piesa de teatru cu acelaşi nume, de Andreea Vălean. Florin Şerban, care, la vremea respectivă, studia cinematografia la Columbia University, şi-a scurtat perioada de studii, pentru a începe munca la „Eu când vreau să fluier, fluier“. A mers, pentru a face documentare, la Penitenciarul de Minori de la Craiova şi la Tichileşti. Acolo a vorbit cu tineri deţinuţi, a făcut o serie de ateliere de improvizaţie şi apoi a ajuns să distribuie o parte dintre băieţi în film. În ceea ce priveşte actorii deţinuţi, aceştia au fost aleşi în urma atelierelor, iar discuţiile cu ei au schimbat inclusiv părţi din scenariu. Mulţi dintre actorii deţinuţi au fost eliberaţi, dar, cel mai probabil, se vor întâlni cu echipa filmului, la sfârşitul lui februarie, la premiera românească a producţiei. Filmul ne spune povestea unui tânăr – Silviu, interpretat de George Piştereanu, un spirit liber, pe care gratiile închisorii unde şi-a petrecut patru ani din viaţă nu l-au făcut prizonier. Cu două săptămâni înainte de eliberare, primeşte o vizită neaşteptată. El află că mama lui s-a întors acasă după mult timp, din Italia, şi vrea să îl ia departe pe fratele lui mai mic. Silviu are cinci zile să găsească o soluţie. Cele cinci zile devin o eternitate când Silviu se îndrăgosteşte de o studentă frumoasă la Sociologie, Ana (Ada Condeescu), venită în practică la penitenciar. Este momentul în care Silviu încearcă stări emoţionale contradictorii. Este copleşit de emoţii pentru dragostea ce o poartă în suflet, dar este măcinat de gândul că şi-ar putea pierde frăţiorul. Este presat de timp, disperat pentru a căuta o soluţie. În aceste momente, Silviu închide ochii şi nimic nu îi mai poate da universul peste cap.

Simte libertatea, vântul, drumul, primul sărut. Acum i se poate întâmpla orice. Nimic nu mai contează. Acest film, în care au jucat oameni simpli, infractori, recidivişti, a reuşit să-i pună pe jar (în sensul bun al cuvântului) pe cei mai vehemenţi critici în domeniu. A stârnit admiraţii pentru realismul şi prestaţia actorilor. Şi asta, în condiţiile în care actorii noştri consacraţi preferă să joace în telenovele siropoase, de unde nu poţi învăţa decât că ţiganul este menit să-şi bată şi să-şi înjure nevasta, unde rolul femeii în societate se reduce la a face copii şi a deveni slugă în casă. Un film poate mult prea subtil pentru o ţară în care singurele valori sunt „efectele speciale” din scenele mult prea violente. Ce-i drept, adevăratele valori se nasc din mizerie. Au dovedit-o acest film şi distribuţia lui. Viaţa reală rămâne cel mai bun scenariu cu un succes garantat. Nu vorbim despre efecte speciale, ci despre trăirile emoţionale, despre realismul faptelor şi al reacţiilor omului pus în faţa diverselor evenimente. Vorbim despre o lume crudă, dar care, din păcate, există chiar lângă noi. Despre o lume pe lângă care mulţi trec cu ochii închişi. Este prea multă suferinţă, dar este şi iubire deopotrivă. Mizeria este la doi paşi de noi.

Oana MANOILĂ