Din Grecia Antică şi până în prezent, nimeni nu a reuşit să se salveze de bârfe, bune sau rele, cum vor fi fost ele. Şi, dacă paternitatea bârfei tot îi este oficial atribuită lui Socrate, nu-i de mirare că unii cred că fără bârfă nici măcar n-am fi evoluat. Cel puţin aşa spun studiile realizate de cercetătorii americani, care au descoperit că obiceiul de a bârfi datează din „noaptea timpurilor“, fiind cel mai probabil unul dintre motoarele care au făcut creierul uman să evolueze. Explicaţia? Dacă bărbaţii au putut dintotdeauna să se bazeze pe muşchi, femeile au ripostat şi ele cum au putut: cu primele grupuri sociale, bazate pe cooperare şi, mai ales, pe forme de comunicare foarte intensă. Limbajul s-a născut ca formă de apărare inteligentă împotriva forţei brute, iar bârfa a fost arma pentru crearea sau distrugerea statutului indivizilor, modelând forme ale puterii în continuă schimbare. De altfel, bârfele şi zvonurile sunt expresia unor temeri şi dorinţe inconştiente, susţin unii. „Mai curând decât de intenţii rele, ele sunt de multe ori stimulate de dorinţa celui care le spune de a se arăta fosrte familiar cu persoana care face obiectul curiozităţii“, explică psihologul italian Sergio Benvenuto. În fapt, precizează el, „motorul“ bârfelor este o dorinţă nerecunoscută ca atare, majoritatea poveştilor puse în circulaţie servind la a atribui altora opinii şi sentimente pe care nu avem curajul să le declarăm în mod deschis, pentru că, din diferite motive, le considerăm reprobabile, explică psihologul.